Principiile active din plantele medicinale şi aromatice

Test

Plantele medicinale şi aromatice se întrebuinţează pentru substanţele pe care le conţin. Substanţele cărora li se datorează proprietaţile terapeutice ale diferitelor produse vegetale se numesc principii active. Produsul vegetal cel mai bogat în principii active şi care, în consecinţă, se utilizează în terapeutică, se numeşte drog.

Ideea că nu întreaga plantă, ci numai anumite părţi constituente ale acesteia asigură proprietăţile ei terapeutice este veche. În secolul al  XV-lea Paracelsus  a căutat chintesenţa (quinta essentia) remediilor. Primul pas în direcţia obţinerii principiilor active era făcut în a doua jumătate a secolului al  XVII-lea de către Scheele atunci când a izolat în stare pură o serie de acizi organici. Cele mai însemnate grupe de principii active, adevărate chintesenţe ale drogurilor, erau izolate la începutul secolului al XIX-lea şi anume alcaloizii ca: morfina (1803) şi glicozidele ca salicina (1830), reserpina (1952) cu acţiune hipertensivă sau vincaleucoblastina (1958) cu acţiune anticanceroasă.

Principiile terapeutice active fac parte din compoziţia chimică a plantelor medicinale şi aromatice. Cele două noţiuni, cea de principiu activ şi cea de compoziţie chimică nu se suprapun. În compoziţia fiecărei plante se găseşte un număr foarte mare de compuşi chimici dintre care însă numai unii prezintă interes terapeutic. Multe grupe de substanţe intră în mod obligatoriu în compoziţia materiei vii, ele se găsesc în fiecare organism vegetal. Aceste substanţe ne interesează în calitate de principii active numai atunci când se formează într-un procent mare, respectiv dacă prin cantitatea lor poate fi explicată utilizarea medicinală.

Principiul activ dintr-o specie poate să fie o singură substanţă sau un complex întreg de substanţe. Primul caz se exemplifică cu florile de salcâm japonez (Sophora japonica) din care se izolează pe cele industrială o glicozidă cu proprietăţile vitaminei P; celelalte substanţe din compoziţia chimică a acestei materii prime industriale nu prezintă interes terapeutic. Cel de al doilea caz este reprezentat, de pildă, de complexul de derivaţi fluoroglucinici din rizomii de ferigă mare (Dryopteris filix-mas) datorită cărora extractul din acest produs se foloseşte în calitate de medicament antihelmintic.

În multe produse vegetale se găsesc diferite principii active, aparţinând mai multor clase de compuşi chimici, ca de exemplu în cazul părţilor aeriene de sunătoare (Hypericum perforatum) care conţin ulei volatil, flavonozide şi un pigment roşu.

Principiul sau principiile active pot fi extrase din plante ca substanţe chimice pure (indivizi chimici) sau sub forma unui complex de substanţe (diferitele tipuri de extracte). După ce s-a stabilit structura indivizilor chimici izolaţi din plante, s-a ajuns la obţinerea prin sinteză a unui număr însemnat de principii active (compuşi de sinteza). În unele cazuri aceşti compuşi de sinteză au înlocuit în bună măsură produsul natural, de exemplu, la majoritatea vitaminelor. Alteori, întrebuinţarea produsului vegetal continuă să fie rentabilă. Astfel, aproape la toţi alcaloizii s-a realizat sinteza totală, dar aceasta este rentabilă din punct de vedere economic numai în puţine cazuri (efedrină, papaverină, atropină), majoritatea alcaloizilor obţinându-se şi azi pe cale extractivă. Se cunosc şi situaţii când alcaloizii sunt activi numai sub forma în care se găsesc în plantă, molecula obţinută prin sinteză fiind lipsită de acţiune (exemplul unor alcaloizi din cornul secarei).

 

Plantele medicinale şi aromatice, respectiv organele sau părţile folosite în terapeutică (drogurile ), pot fi valorificate sub diferite forme:

  • ca atare, când planta proaspătă se aplică pe tăieturi (de exemplu frunzele de pătlagină, în medicina populară) sau când masa verde se foloseşte fie la obţinerea prin distilare a uleiului volatil, fie la obţinerea prin extracţie a diferitelor preparate galenice;
  • ca extract apos obţinut de obicei din părţile uscate ale plantei, sub formă de ceai medicinal (infuzie, decoct);
  • ca preparate galenice obţinute din drogul uscat prin diferite procedee de extracţie (tincturi, extracte fluide, extracte uscate) dar, de fapt, şi infuziile sau decocturile sunt preparate galenice;
  • ca preparat purificat, mai cu seamă sub formă de complex de principii active obţinut prin îndepărtarea substanţelor care nu prezintă valoare terapeutică, numite substanţe balast (de exemplu complexul sau totalul alcaloidic din rădăcinile de mătrăgună este un preparat purificat);
  • ca principiul activ pur (individ chimic), deci, ca şi o singură substanţă unitară în întregul extract în cazul în care efectul terapeutic dorit poate fi realizat cu acest singur compus (de exemplu narcotina din capsulele de mac sau mentolul din frunzele de mentă).

Există o serie întreagă de medicamente realizate din materie primă vegetală sub forma totalului de principii active, cum ar fi:

–     extractul de fructe de păducel (Crataegus monogyna);

  • extractul din rădăcinile de odolean (Valeriana officinalis).

În aceste cazuri nu se cunoaşte însă nici un component care in sine ar prezenta aceeaşi acţiune ca şi complexul întreg de principii active. Avem de-a face cu un efect sinergic: acţiunea terapeutică se realizează prin întărirea şi completarea reciprocă a acţiunilor parţiale ale fiecărui component. Totodată se asigură mai multe puncte de atac şi, în consecinţă, de pildă în cazul unei acţini antibiotice scade posibilitatea apariţiei rezistenţei microorganismelor.

Acest sinergism favorabil apare nu numai în cazul complexului de principii active dintr-un anumit drog vegetal, ci şi, de multe ori, între diferite principii active ale mai multor produse administrate împreună. Nu întâmplător multe plante medicinale se folosesc în combinaţie cu altele care le întăresc acţiunea sau o completează. Noţiunea de „ceai medicinal” se referă de obicei la un număr de două sau mai multe plante medicinale folosite împreună.

Unii compuşi chimici sunt foarte larg răspândiţi în lumea plantelor. Este vorba, de pildă, de clorofila care asigură culoarea verde a întregului covor vegetal, de carotinoidele care însoţesc întotdeauna clorofila sau de acidul ascorbic (vitamina C) care se găseşte în fiecare celulă. Totuşi, nu orice plantă se utilizează ca materie primă în vederea obţinerii acestor substanţe, ci numai acele specii în organismul cărora principiul activ se acumulează în cantitatea cea mai mare sau din care extracţia este cea mai avantajoasă dintr-un punct de vedere sau altul. Clorofila se extrage pe scară industrială din frunzele de urzică, carotinoidele din lucernă, iar extracte bogate în vitamina C se prepară din măceşe.

În măsura în care răspândirea în lumea plantelor a anumitor compuşi este mai puţin generală, creşte specificitatea lor, rolul pe care îl pot juca în clasificarea plantelor.

Astfel:

–     tioglicozidele caracterizează din punct de vedere fitochimic familiile Brassicaceae, Tropaeolaceae şi Resedaceae;

–     gentiopicrina se găseşte numai în cadrul unei singure familii, Gentianaceae;

–     morfina se formează numai în cadrul unui singur gen, Papaver (nu apare în alte genuri din familia Papaveraceae);

–     santonina caracterizează doar unele specii de Artemisia;

–     alantolactona caracterizeaza doar o singura specie: Inula helenium.

În ultimii ani, urmărindu-se prezenţa sau absenţa unor compuşi chimici în diferite exemplare de plante aparţinând aceleiaşi specii, s-au putut descrie mulţi chemataxoni infraspecifici. Este vorba de rase chimice la care nu se pot observa deosebiri morfologice între indivizi aparţinând aceleiaşi specii. Acest caracter biochimic poate fi absolut, când substanţa lipseşte complet din unii indivizi, şi relativ, când substanţa este prezentă în toate exemplarele, dar în procente semnificativ deosebite. Azi se pot cultiva de exemplu indivizi de degeţel lânos (Digitalis lanata) care conţin în frunzele lor un procent mare de lanatozidă C, celelalte glicozide cardioactive găsindu-se numai în cantităţi foarte mici.

Clasificarea principiilor active se poate face în funcţie de :

– natura sau structura lor chimică (de exemplu acizi organici derivaţi triterpenici, compuşi sterolici etc.);

–  proprietăţile lor fizico-chimice (de exemplu uleiuri volatile, saponozide);

– acţiunea biologică, efectul farmaco-dinamic (de exempluantibiotice, antihelmintice, cardiotonice, etc).

Cele mai importante clase de principii active, grupate prin îmbinarea celor trei criterii de clasificare, sunt descrise în cele ce urmează.

 

–           Glucidele (hidraţii de carbon), produşi primari ai fotosintezei, sunt compuşi ternari cu funcţii cetonice (de exemplu fructoza) sau aldehidice (de exemplu glucoza). Sub formă de soluţii sterile, injectabile, glucoza se foloseşte în alimentaţia intravenoasă a bolnavilor, în hipoglicemie, în insuficienţe hepatice, renale şi cardiace, în diferite intoxicaţii. În reprezentanţii familiei Asteraceae amidonul este înlocuit de inulină, un produs de condensare al fructozei. Atât inulina, cât şi fructoza pot fi obţinute pe scară industrială din tuberculii de napi porceşti (Helianthus tuberosus) şi intră în regimul alimentar al diabeticilor ca sursă energetică. Asemătoare este structura poliolilor, dar molecula lor conţine numai grupări alcoolice, lipseşte funcţia cetonică sau aldehidică (manitolul).

 

–           Oligozaharidele prezintă de regulă gust dulce, se găsesc în stare liberă sau sunt cuplate cu molecule de altă natură.

 

–           Polizaharidele sunt alcătuite dintr-un număr mare de glucide simple, de acelaşi fel, fiind produşi de condensare ai glucozei, fructozei, manozei etc.

 

–           Poliholozidele joacă rolul de substanţe de rezervă (de exemplu amidonul) sau formează scheletul membranei celulare (celuloza). Amidonul este una din cele mai răspândite substanţe vegetale. La noi se obţine pe scară industrială din cariopsele de grâu, din cele de porumb, csu din tuberculii de cartofi şi este folosit ca excipient (substanţă inertă cu care se diluează principiulu activ) la prepararea comprimatelor, serveşte la obţinerea unor tipuri de unguente (a pastelor), a pudrelor medicinale şi cosmetice.

Proprietatea comună a pectinelor, mucilagiilor şi gumelor este că în contact cu apa dau soluţii coloidale vâscoase, fiind tot de naturǎ glucidicǎ.

 

–           Pectinele se găsesc alături de celuloză în peretele celular ca substanţe tampon şi de cimentare. Pot fi extrase din materia primă vegetală prin fierbere. Prezintă două proprietăţi terapeutice: măresc viteza de coagulare a sângelui şi prezintă acţiune antidiareică. Prima calitate poate fi valorificată numai prin administrarea unor specialităţi industriale sub formă de injecţii. Pectine pot fi obţinute din fructe de gutui (Cydonia vulgaris), din roşcove (păstăile arborelui exotic Ceratonia siliqua). Proprietăţile antidiareice ale fructelor de măr (Malus domestica) se datorează de asemenea prezenţei pectinelor însoţite, în ambele cazuri, de substanţe fenolice cu acţiune dezinfectantă.

 

–           Substanţele mucilaginoase se îmbibă cu apă şi la temperatura camerei. Ele se găsesc în peretele celular din epiderma seminţelor de in (Linum usitassimum) şi de ochiul lupului (Plantago indica). Alteori se depozitează ca substanţe de rezervă în interiorul unor organe: în rădăcinile de nalbă mare (Althaea officinalis) sau în rădăcinile tuberizate de untul vacii (Orchis morio). Substanţele mucilaginoase formează soluţii (de fapt pseudosoluţii) vâscoase şi prezintă proprietăţi emoliente atunci când sunt aplicate pe piele. Folosite în vederea clătirii gurii, sub formă de gargarisme sau intern, ca ceai, protejează mucoasele faţă de acţiunea nocivă a unor agenţi iritanţi. Produsele bogate în mucilagii se administrează în inflamaţii ale căilor respiratorii: farigite, traheite, bronşite.Unele droguri mucilaginoase pot fi folosite în vederea prevenirii şi tratamentului ulcerului gastric şi duodenal, al colitelor. Prin umflarea lor, seminţele de in, de ochiul lupului, de muştar acţionează asupra baroreceptorilor din intestine, declanşând sau mărind peristaltismul fiziologic. Soluţiile extractive obţinute din droguri, bogate în mucilagii, pot servi la mascarea gustului neplăcut al unor medicamente sau la atenuarea efectului iritant al acestora. La utilizarea ceaiurilor medicinale care conţin şi principii mucilaginoase trebuie să ştim că absorbţia diferitelor principii active este încetinită de prezenţa lor. Spre deosebire de gume, soluţiile apoase de mucilagii nu sunt cleioase, lipicioase.

–           Gumele apar de obicei în urma unor procese naturale sau provocate, pe trunchiul anumitor specii lemnoase din familiile Rosaceae şi Fabaceae. Cele mai cunoscute gume sunt exotice (Gummi arabicum). Pot fi parţial înlocuite de produsul gumozei cireşului şi al vişinului (Gummi cerasorum).

 

–           Uleiurile grase (lipidele vegetale) sunt substanţe de rezervă formate din esteri ai glicerinei (glicerolului) cu diferiţi acizi graşi. Aceştia din urmă sunt aproape fără excepţie alifatici şi pot fi saturaţi (de ex. acidul lauric, miristic, palmitic, stearic) sau nesaturaţi (de ex. acidul oleic, linolic, arahidonic). Uleiurile grase sunt lichide nevolatile („ uleiuri fixe”), unsuroase la pipăit, nemiscibile cu apa, solubile în aşa-zişii solvenţi organici ca benzelul, cloroformul, eterul etilic, eterul de petrol etc. Cu excepţia uleiului de ricin sunt insolubile în alcool etilic. Culoarea gălbuie sau galbenă a multor uleiuri grase se datorează conţinutului lor în carotenoide. Unele uleiuri grase (de ex. uleiul de măsline, numit şi untdelemn, Oleum Olivarum) rămîn lichide în contact cu aerul, motiv pentru care se numesc uleiuri nesicative; altele, întinse în strat subţire, se transformă cu timpul în peliculă elastică şi se numesc uleiuri sicative (de ex. uleiul de in, Oleum Lini). Uleiurile grase se obţin cu randamentul de 30-50 % din diferite seminţe, mai rar din fructe (măsline) şi se întrebuinţează în tehnica farmaceutică ca solvenţi ai unor substanţe medicamentoase liposolubile, precum şi la prepararea de unguente, emulsii şi a altor forme farmaceutice. Uleiurile grase, în componenţa cărora intră într-un procent mai mare acizi graşi nesaturaţi cu anumite particularităţi structurale, joacă rolul vitaminei F. Aceşti acizi graşi, numiţi şi esenţiali (indispensabili), contribuie la prevenirea aterosclerozei şi sunt folosiţi într-o serie de afecţiuni dermatologice.

 

–           Acizii organici (acizi carbonici) sunt larg răspîndiţi în lumea plantelor atît în stare liberă, cît şi sub formă de săruri sau esteri. Frecvent întălniţi sunt acizii: oxalic, malic, citric, tartric, chinic, cafeic etc. Acidul oxalic formează cu ionii de calciu o substanţă larg răspîndită: oxalatul de calciu, care se prezintă la microscop sub formă de incluziuni celulare cristaline, de multe ori caracteristice pentru speciile respective. Lipseşte în familia Brassicaceae. Acidul citric poate fi utilizat în vederea prevenirii formării calculilor urinari oxalici. În general, acizii organici contribuie  la stabilitatea vitaminei C din produse vegetale.

 

–           Glicozidele  se formează în plante prin condensarea unui component glucidic cu o moleculă de altă natură, neglucidică, numită aglicon sau genină. Partea glucidică poate să fie formată din una sau mai multe molecule de oze.

–           Cea mai frecvent întîlnită monozaharidă din compoziţia heterozidelor este glucoza. În cazul în care această oză reprezintă partenerul glucidic al moleculei, se foloseşte denumirea de glucozidă.

–           Când componentul ozidic nu este glucoza, ci un alt reprezentant al grupei glucidelor, se foloseşte  denumirea generică de glicozide. Cînd componentul glucidic este reprezentat de un singur tip de monozaharidă, numele glicozidei poate fi derivat din acesta, astfel se poate vorbi despre fructozide , ramnozide , arabinozide, galactozide etc.

Atît biogeneza, cît şi descompunerea glicozidelor decurge în organismul vegetal în prezenţa enzimelor. De existenţa lor trebuie să se ţină seama atît la uscarea plantelor medicinale cu conţinut de glicozide, cît şi la prelucrarea lor, la obţinerea formelor farmeaceutice.

Din momentul recoltării şi pînă la uscarea completă, glicozidele pot fi decompuse sub acţiunea enzimelor, iar valoarea terapeutică a produsului poate să scadă sau să dispară complet. Pentru prevenirea acestei descompuneri, organele vegetale se usucă cît se poate mai repede, în vederea scurtării timpului de acţiune  al enzimelor. În anumite cazuri se recurge chiar la aşa-zisă stabilizare a produsului, prin suspendarea activităţii enzimatice.

Stabilizarea se face prin încălzirea organelor detaşate la temperatura de 90-105°C, timp de o oră, continuîndu-se uscarea la temperaura prescrisă, de obiceila valori cuprinse între 40-60°C, pînă ce se realizează conţinutul de umiditate admis. Stabilizarea poate fi efectuată şi cu vapori de solvenţi organici, în primul rînd cu vapori de alcool etilic, în autoclav.

În cursul prelucrării trebuie să se ţină cont de faptul că enzimele care nu erau distruse pot acţiona asupra glicozidelor de îndată ce produsul ajunge în contact cu apa (hidroliză). În consecinţă, drogurile cu conţinut în glicozide se opăresc cu apă fierbinte şi nu se încălzesc împreună cu apa atunci cînd se prepară ceaiul pentru a se evita valorile critice de temperatură (sub 50°C) la care hidroliza decurge repede.

Glicozidele sunt combinaţii caracteristice plantelor. În organismul animal iau naştere relativ puţine substanţe de natură glicozidică. Glicozidele nu se găsesc însă în toate plantele, prezenţa lor este caracteristică unor unităţi taxonomice. Glicozidele se găsesc numai în cantitate foate mică în unele produse vegetale, dar conţinutul lor poate să ajungă pînă la 10% sau chiar mai mult la altele.

Glicozidele sunt clasificate pe baza structurii chimice a agliconului. Principalele grupe sunt:

  • glicozidele fenolice;
  • glicozidele cianogenetice;
  • glicozidele sufurate (tioglicozidele);
  • glicozidele antrachinonice;
  • glicozidele sterolice;
  • saponozidele;
  • derivaţii flavonici;
  • antocianidinele;

Glicozidele fenolice sunt combinaţii ale unui compus cu nucleu aromatic şi ale unui compus glucidic. O serie de combinaţii aromatice, respectic fenolice, sunt foarte răspîndite în plante atît în stare liberă, cît şi sub formă de heterozide. Exemplu de glicozide fenolice sunt arbutina din merişor (Vaccinium vitis-idaea), geina din cerenţel (Geum urbanum), salicina din speciile de salcie (Salix sp.). Acţiunea antibiotică a multor plante poate fi atribuită prezenţei unor substanţe fenolice care joacă un rol însemnat în asigurarea imunităţii chimice a plantelor faţă de bacterii şi ciuperci patogene.

Glicozidele cianogenetice prezintă proprietatea comună de a pune în libertate acid cianhidric în urma dedublării hidrolitice. Pot fi de natură alifatică sau aromatică. Sunt răspîndite mai ales în cadrul familiei Rosaceae.

Glicozidele sulfurate (tioglicozidele) în urma hidrolizei pun în libertate un ulei volatil cu gust înţepător, iute, numit senevol. Tioglicozidele, răspîndite mai ales în cadrul familiei Brassicaceae, prezintă, după dedublare, proprietăţi hiperemizante, revulsive.

Glicozidele antrachinonice (antracenozidele sau antraglicozidele) prezintă culoare galbenă, portocalie sau roşie şi se colorează în roşu intens în contact cu soluţii alcaline. Sunt răspîndite mai ales la reprezentanţi ai familiilor Polygonaceae, Rhamnaceae, Fabaceae, Liliaceae. Acţiunea lor laxativă se datoreză efectului excitant asupra chemoreceptorilor din intestinul gros, mărind peristaltismul.

Glicozidele sterolice, cardiotonice (tonicardice, cardioactive) conţin în structura lor, în ceea ce priveşte partenerul glucidic, nu numai glucide larg răspîndite, ci şi unele specifice, cum ar fi de exemplu digitoxoza, digitaloza sau cimaroza. Glicozidele cardiotonice se găsesc mai ales în reprezentanţi ai familiilor Ranuculaceae, Brassicaceae, Scrophulariaceae, Apocynaceae, Asclepiadaceae, Liliaceae. Aceste glicozide se caracterizează prin acţiunea lor selectivă asupra inimii. În terapeutică se utilizează în insuficienţa cardiacă, reprezentînd şi la ora actuală singura posibilitate de prelungire a vieţii bolnavilor cardiaci. Sub acţiunea acestor glicozide se normalizează tonicitatea miocardului, implicit forţa sa de contracţie, în consecinţă cordul execută un travaliu mai mare, creşte debitul cardiac, în felul acesta se îmbunătăţeşte circulaţia sanguină, dispar edemele. Sub acţiunea glicozidelor cardiotonice din degeţelul roşu (Digitalis purpurea) scade frecvenţa bătăilor de inimă.

Saponozidele (se mai numesc şi saponide), agitate cu apă, dau o spumă abundentă şi persistentă, proprietate de la care derivă şi numele lor. Ele pot servi la obţinerea de emulsii stabile. Plantele cu conţinut de saponine sunt mult mai puţin toxice, doar unele vieţuitoare, de pildă peştii, fiind deosebit de sensibile la acţiunea lor. La om pulberea produselor cu conţinut de saponozide irită mucoasele, provoacă stranutul. Toxicitatea generală este în funcţie de absorbţia din tubul digestiv, saponozidele care se absorb bine fiind periculoase. Produsele vegetale bogate în saponozide prezintă acţiune expectorantă. Dacă se depăşeşte doza prescrisă pot declanşa vărsături. Prezenţa lor înlesneşte solubilizarea şi absorbţia în organism a altor principii active. Solubilitatea unor saponozide este mai bună în mediu uşor alcalin, motiv pentru care la prepararea soluţiilor extractive apoase se utilizează cantităţi mici de bicarbonat de sodiu. Proprietăţile diuretice ale unor droguri se datorează de asemenea prezenţei saponozidelor.

Unele saponozide sterolice (respectiv agliconii lor numiţi sapogenoli), obţinute de la plante ce aparţin monocotiledonatelor (specii de Dioscorea, de Agave, de Yucca) sau dicotiledonatelor (specii de Solanum), reprezintă materii prime industriale pentru obţinerea prin semisinteză a unor hormoni şi a altor substanţe medicamentoase din grupa sterinelor.

Compuşii triterpenici, pe de altă parte, pot avea acţiuni asemămătoare cu a cea a unor hormoni din suprarenală şi respectiv din hipofiză. Saponinele triterpenice sunt frecvent întîlnite la reprezenţi aparţinînd familiilor Caryophyllaceae, Primulaceae.

 

–           Materiile tanante (taninurile) sunt substanţe care pot fi întrebuinţate la tăbăcirea pieilor. Prezintă proprietatea comună de a precipita proteinele şi alcaloizi din soluţii apoase – motiv pentru care pot fi folosite ca antidot în intoxicaţii cu alcaloizi.Se împart în substanţe hidrolizabile si nehidrolizabile. Gustul lor este astringent. Ele sunt mai uşor solubile în mediul alcalin, în care însă se autooxidează, iar cu sărurile de fier şi de alte metale grele dau coloraţii. Sunt răspândite mai cu seamă în cadrul familiilor Fagaceae, Polygonaceae, Rosaceae. Organele de plante care conţin cantităţi de peste 5-10% materii tanante sunt folosite în scopuri industriale şi respectiv medicinale. Acţiunea lor se explică prin coagularea proteinelor; pe această proprietate se bazează şi efectul lor hemostatic local. Empiric sunt folosite în tratamentul rănilor, mai ales a celor sângerânde. În terapeutică se folosesc în tratamentul arsurilor, al stomatitelor şi gingivitelor, în unele boli de piele. Administrate intern prezintă acţiune antidiareică datorită efectului asupra mucoasei intestinale şi calităţilor antiseptice. Toxicitatea materiilor tanante, mai ales dacă se aplică pe suprafeţe mari ale organismului, în arsuri, este o problemă încă controversată. Cert este că materiile tanante nehidrolizablile sunt mai puţin toxice decît cele hidrolizabile.

 

–           Principiile amare formează o grupă în care pot fi încadrate substanţe de diferite structuri datorită unei singure proprietăţi organoleptice comune şi anume gustul lor, care este amar chiar şi în diluţii mari. Din punct de vedere farmacologic proprietatea comună a acestor substanţe este mărirea poftei de mâncare , respectiv a secreţiei gastrice şi a tonusului peretelui stomacal. Preparatele ce conţin principii amare se administrază în doze mici, cu 15-30 minute înainte de mesele principale. Se întîlnesc frecvent în specii aparţinînd familiilor Gentianaceae şe Asteraceae. Produsele amare se împart în: amare pure, amare mucilaginoase şi amare aromatice, acestea din urmă conţinînd şi ulei volatil.

 

–           Alcaloizii sunt compuşi naturali de diferite structuri care prezintă însă caractere comune,  conţin azot în molecula lor, prezintă reacţie alcalină formînd săruri cu acizii şi exercită o puternică acţiune asupra organismului uman.

După proprietăţie lor fizice alcaloizii pot fi compuşi cristalini, sau cel puţin de consistenţă solidă (majoritatea lor) şi compuşi de consistenţă lichidă (de exemplu coniina din cucutăConium maculatum, nicotina din tutunNicotiana tabacum).

În funcţie de structura lor chimică, alcaloizii pot fi grupaţi astfel:

  • În prima grupă intră alcaloizii cu proprietăţi specifice: colchicina din brînduşa de toamnă (Colchicum autumnale) sau capsaicina din ardei (Capsicum annuum).
  • Alcaloizii din grupa a doua, alcaloizii propriu-zişi, pot fi clasificaţi în alcaloizi indolici, izochinolici, purinici etc.
  • Alcaloizii care se găsesc în combinaţie glicozidică se numesc glicoalcaloizi.

Nu în fiecare specie se găsesc alcaloizi, ci doar în 10-20 % din numărul total de specii de plante superioare. Bogate în reprezentanţi cu conţinut în alcaloizi sunt familiile Ranunculaceae, Berberidaceae, Papaveraceae, Solanaceae.

Înr-o anumită specie se găsesc de obicei mai mulţi alcaloizi dintre care însă unul predomină cantitativ şi joacă cel mai însemnat rol din punct de vedere terapeutic. Acesta se numeşte alcaloid principal, ceilalţi sunt secundari.

Biosinteza alcaloizilor are loc la plantele din familiile Solanaceae şi Papaveraceae în sistemul radicular, de unde migrează apoi în organele aeriene.

La mac (Papaver somniferum) şi rostopască (Chelidonium majus) alcaloizii sunt localizaţi în sucul lăptos.

O serie de plante toxice conţin alcaloizi dar, beneînţeles, principiul toxic din plantele otrăvitoare poate să fie şi de altă natură (toxalbumine, glicozide cardiotonice, unele saponozide etc.).

La cele mai multe produse vegetale cu conţinut în alcaloizi, utilizarea în scopuri terapeutice este strict condiţionată de doză, iar folosirea lor se face numai sub supraveghere medicală.

 

–           Coloranţii vegetali sunt substanţe care datorită absorţiei parţiale a razelor solare apar în faţa ochilor noştri în diferite culori. Cel mai răspândit colorant de pe globul pământesc este clorofila, singurul pigment verde din plante. Clorofila este solubilă în alcool, iar clorofilinele, obţinute din colorantul natural pe scară industrială, sunt solubile şi în apă. Atât colorantul natural, cât şi clorofilinele prezintă proprietăţi dezodorizante, antiseptice, epitelizante, fiind folosite în industria cosmetică, uneori şi în scopuri terapeutice.

Clorofila este întotdeauna însoţită de carotinoide de culoare galbenă, portocalie sau roşie. Diferiţi compuşi din această clasă sunt coloranţii din unele condimente folosite şi în scopuri medicinale (fructele de ardei, Capsicum annuum, stigmatele de şofran, Crocus sativus). În organismul uman unele carotinoide joacă rol de provitamina A. Carotinoidele sunt liposolubile. Azi se cunosc peste 100 de substanţe din această clasă.

De culoare galbenă sunt şi derivaţii flavonici prezenţi în toate plantele superioare atât în stare liberă (se cunosc peste 300 de asemenea compuşi ), cât şi sub formă de glicozide flavonice, numite flavonozide. Aparţin categoriei vitaminelor (a se vedea la vitamina P).

Foarte răspâdiţi sunt de asemenea compuşii din grupa antocianinelor de culoare roşie (în mediu acid), albastră (în mediu alcalin) sau violetă (în mediu neutru). Din punct de vedere al structurii chimice sunt asemătoare cu flavonozidele.

 

–           Derivaţii incolori: leucoantocianidele sau proantocianidele contribuie atât la formarea unor tipuri de materii tanante, cât şi la asigurarea efectului terapeutic al unor produse vegetale (fructe de păducel, Crataegus monogyna, seminţe de castan porcesc, Aesculus hippocastanum).

 

–           Antibioticele sunt substanţe de origine vegetală care prezintă acţiune nocivă asupra altor vieţuitoare, inhibând dezvoltarea lor sau distrugându-le. Noţiunea de antibiotic prezintă caracter biologic şi include toate substanţele care prezintă efect inhibitor asupra altor organisme, indiferent de structura sau provenienţa lor. Termenul de fitoncide este de asemenea folosit şi se referă la antibioticele elaborate de plante superioare. Delimitarea noţiunilor antibiotic şi fitoncid diferă de la autor la autor. La unii noţiunea de antibiotic este rezervată substanţelor elaborate de plante inferioare (bacterii, ciuperci, licheni), iar cel de fitoncid, substanţelor formate în organismul plantelor superioare (spermatofite). Alţi specialişti recomandă ca toate substanţele vegetale să fie numite fitoncide, indiferent de faptul că sunt elaborate de organisme superioare sau inferioare, iar antibiotice numai substanţele care au şi fost izolate în stare pură şi se utlizează astfel.

Antibiotice se găsesc în fiecare plantă. Ele asigură imunitatea faţă de diferiţi agenţi patogeni (bacterii sau ciuperci). Din punct de vedere terapeutic interesează acele substanţe care opresc dezvoltarea virusurilor, microbilor sau ciupercilor patogeni pentru om. Acţiunea antibiotică a mai multor plante superiore prezintă avantajul de a se îndrepta asupra suşelor patogene, fără să influenţeze flora microbiană normală din organism.

În terapeutica contemporană se întrebuinţează mai ales antibiotice obţinute din plante inferioare. Antibioterapia prezintă două mari dezavantaje: apariţia frecventă a rezistenţei microorganismelor şi respectiv a reacţiilor alergice ale macroorganismului. Introducerea în terapeutică de noi antiboitice este impusă în primul rând de aceste inconveniente.

În sens larg, antitricomonazicele şi antihelminticele  aparţin de asemenea grupei antibioticelor.

Antitricomonazicele sunt acele principii care distrug protozoarul Trichomonas vaginalis care se instalează în organele genitale. Trichomonas vaginalis din grupa protozoarelor flagelate se distruge complet în câteva secunde sub acţiunea filadelfinei – principiu activ din florile de lămâiţă (Philadelphus coronarius).

Antihelminticele reprezintă, ca şi antibioticele în general, o categorie biologică de principii active. Este vorba de substanţe care sunt mai toxice faţă de paraziţii intestinali, decât faţă de macroorganism. Din punct de vedere chimic pot fi lactone (alantolactona, santonina), enzime (papaina) etc.

 

–           Vitaminele reprezintă o grupă de principii biologic active de diferite structuri chimice. Lipsa lor duce la fenomene de carenţă. Sunt considerate vitamine substanţele naturale, de origine vegetală sau animală, indispensabile organismului omenesc, necesare în cantităţi foarte mici. Spre deosebire de hormoni, substanţe de asemenea active în doze extrem de mici, dar sintetizate de organismul omenesc, vitaminele sunt exogene, ele ajung în organism de obicei prin  alimentaţie sau se formează în urma activităţii metabolice a microorganismelor din flora intestinală.

Vitaminele se grupează şi azi în hidrosolubile (vitaminele B1, B2, C, P, PP) şi în liposolubile (vitaminele A, D, E, F, K).

Vitamina A (axeroftol) se formează în organismul uman din anumiţi compuşi din grupa carotinoidelor care se găsesc în toate plantele verzi. Vitamina este indispensabilă celulelor epiteliale, joacă rol în metabolismul calciului, în mecanismul percepţiei razelor luminoase.

Vitamina B1 (tiamină, aneurină, vitamina anti beri-beri) se găseşte în cantităţi în drojdia de bere (Saccharomyces cereveisia), în diferite seminţe şi în rădăcina unor specii. Ea joacă un rol bine definit în metabolismul glucidelor, în asigurarea funcţiilor sistemului nervos.

Vitamina B2 (lactoflavină, riboflavină-9) se găseşte de asemenea în cantităţi apreciabile în drojdia de bere, cât şi în diferite părţi ale unor plante superioare. Joacă rol multiplu în metabolism.

Vitamina C (acid ascorbic, vitamină antiscorbutică) se formează în toate plantele. Este o substanţă care se distruge uşor în cursul fierberii şi a preparării extractelor, mai ales în prezenţa metalelor grele. Îi revine un rol însemnat în metabolism. Măreşte rezistenţa organismului faţă de infecţii. Intervine în procesul de coagulare al sângelui. Dintre toate vitaminele, vitamina C este necesară în cantitatea cea mai mare.

Vitamina D (calciferol, vitamina antirahitică) se formează şi în organismul omenesc din anumiţi compuşi sterinici sub acţiunea razelor solare (mai ales ultraviolete). Conţinutul în vitamina D al plantelor superioare este cu totul neînsemnat.

Vitamina E (tocoferol, factorul antisterilităţi) se găseşte în diferite organe verzi, cât şi în seminţe, mai ales când încep să germineze.

Vitamina F este un complex de acizi graşi nesaturaţi. Bogat în acest principiu este uleiul de in. Contribuie la menţinerea troficităţii pielii şi metabolismul normal al colesterolului.

Vitamina K (filochinona) se găseşte probabil în toate părţile verzi ale plantelor. Joacă un rol important în procesul de coagulare al sângelui.

Vitamina P (vitamina permeabilităţii capilare) este un complex de compuşi flavonici. Întăreşte acţiunea vitaminei C. Compuşi flavonici se găsesc în epiderma părţilor aeriene ale plantelor superioare, dar mai ales în flori albe şi galbene. Acţionează favorabil asupra capilarelor mărind rezistenţa lor mecanică, reglând permeabilitatea lor. Prezintă efect venotonic. Sub acţiunea unor compuşi flavonici scade uşor tensiunea arterială şi se previn stările spastice ale coronarelor. Mulţi derivaţii flavonici prezintă şi un efect diuretic. Azi noţiunea de vitamina P este înlocuită de cea de bioflavonoide.

 

–           Uleiurile volatile (uleiuri esenţiale, uleiuri eterice) sunt principiile active din plante aromatice. În natură se găsesc plante fără miros hotărât şi altele care degajă o mireasmă caracteristică. Aceste din urmă se numesc plante aromatice.

Cele două noţiuni cea de plantă medicinală şi cea de plantă aromatică se suprapun frecvent. De multe ori însă plantele medicinale nu sunt totodată aromatice şi, respectiv, multe plante aromatice folosite în scopuri alimentare sau cosmetice nu prezintă interes terapeutic.

Există şi plante care în natură sunt lipsite de miros caracteristic, dar acesta apare după uscare sau în urma altor intervenţii. Este vorba de plantele care conţin tioglicozide şi din care, după zdrobire şi umectare, se degajă mirorul îmţepător al senevolului. De asemenea şi plantele ce conţin glicozide ale cumarinelor permit să le simţim mirosul numai în cursul uscării când are loc o dedublare a heterozidei şi se pune în libertate cumarina frumos mirositoare.

Pentru a se putea deosebi uleiurile grase numite Oleia, ca: Oleum Ricini, Oleum Helianthi – de uleiurile volatile, acestea din urmă se numesc Aetherolea (de exempu: Aetheroleum  Juniperi, Aetheroleum Lavandulae).

După cum rezultă din denumirea lor, proprietatea comună a uleiurilor volatile este volatilitatea lor. Ele prezintă totodată un miros caracteristic pe baza căruia se pot deosebi între ele diferitele uleiuri volatile în funcţie de provenienţa lor botanică. Astfel, se poate recunoaşte cu uşurinţă uleiul volatil de izmă bună (Aetheroleum Menthae), de uleiul de trandafir (Aetheroleum Rosae) bazându-ne doar pe o singură caracteristică, mirosul lor.

Obţinerea uleiurilor volatile se face de obicei prin distilare cu apă sau prin antrenare cu vapori de apă. Produsul obţinut poate fi apoi rafinat prin distilare.

Uleiuri volatile nu sunt solubile în apă, nu sunt miscibile cu apa dar, în proporţii mici pot ceda unele substanţe fazei apoase. Pe această proprietate se bazează prepararea apelor aromatice şi se explică de ce drogurile aromatice cedează principile lor active la obţinerea soluţiilor extractive apoase (ceaiuri medicinale şi respectiv infuzii). Cel mai bun solvent al uleiurilor volatile este alcoolul etilic, de la caz la caz de diferite tării. Aceasta este una din deosebirile faţă de uleiurile grase care, cu excepţia celui de ricin, nu sunt solubile în alcool.

Din punct de vedere al compoziţiei chimice, uleiuri volatile sunt amestecuri alcătuite dintr-un număr mare de compuşi care prezintă o singură proprietate fizică comună: volatilitatea. În cele mai multe uleiuri volatile se găsesc mai multe zeci de compuşi chimici, iar numărul total de compuşi descrişi până la ora actuală din compoziţia uleiurilor volatile este de peste 500.

În cursul obţinerii uleiului volatil mai ales sub acţiunea căldurii, uneori şi sub influenţa reacţiei acide, unii compuşi  suferă transformări. De obicei aceste transformări sunt nedorite, dar se cunosc şi excepţii. Astfel în cazul derivaţiilor azulenici asistăm la o degradare a precursorilor incolori în compuşi albaştri şi activi din punct de vedere terapeutic.

Volatilitatea diferitelor substanţe din compoziţia uleiurilor volatile este deosebită de la caz la caz. În consecinţă, în glandele de la suprafaţa unor plante aromatice compoziţia uleiului volatil se schimbă mereu, chiar în cursul aceleiaşi zile, în funcţie de permeabilitatea membranei celulare, de valorile termice ale atmosferei ambiante şi de alţi factori. Glande producătoare de ulei volatil se găsesc pe suprafaţa speciilor aparţinând familiilor Lamiaceae şi Asteraceae, pe când la reprezentanţi familiilor Pinaceae, Rutaceae, Apiaceae uleiul volatil se formează în canale sau pungi interioare.

Proporţia de plante aromatice din totalul numărului de specii de plante superioare este de 1-5 %.

Speciile care conţin saponozide sau alcaloizi de obicei nu sunt producătoare de ulei volatil.

Compoziţia chimică a uleiurilor volatile arată:

– deosebiri mari în cadrul diferitelor unităţi taxonomice, astfel uleiurile volatile din speciile familiei Apiaceae pot fi caracterizate fie prin preponderenţa compuşilor alifatici (de exemplu uleiul volatil de anason);

– deosebiri nete apar şi la plante aparţinând aceluiaşi gen, astfel mentolul caracteristic uleiului volatil de izmă bună nu se găseşte în izma creaţă în care predomină carvona;

– deosebiri între exemplare apaţinând aceleiaşi specii denotă existenţa unor taxoni chimici infraspecifici, astfel în cazul busuiocului (Ocimum basilicum) se deosebesc exemplare în uleiul căreia predomină linaloolul, faţă de altele la care componentul principal este un derivat al acidului cinamic.

În aceeaşi staţiune conţinutul în ulei volatil este în raport direct cu intensitatea razelor solare. Pe timp noros sau ploios, în orele de dimineaţă randamentul de ulei volatil este constant mai scăzut decât pe timp frumos, însorit, la prânz.

We will be happy to hear your thoughts

Leave a reply

Medicina Naturala
Logo
Enable registration in settings - general